Povestea Ferestrei

De mică am un obicei, să îi spunem, și anume să mă uit înspre ferestrele blocurilor pe lângă care trec și să observ ce mi se permite. Îmi place să croiesc povești în jurul obiectelor pe care le zăresc la ferestrele oamenilor. Știu, veți spune că e o linie fină între stalker și observator dar declar din capul locului pe proprie răspundere că doar observ, admir, mă minunez și tot așa,  doar ceea ce fiecare lasă să se vadă.

Și, cumva, această „meteahnă” de ale mele îmi prinde bine în această perioadă, când „ieșim” și stăm. Cum unde ieșim? La fereastră. Și stăm și ne uităm pe geam. Și voi faceți la fel, așa e? Who is the stalker now?

Îmi pare că nu mai vedem așa mulți oameni – sau dacă îi zărim, par cumva ordonați, de parcă o mână invizibilă i-a aliniat în stația de tramvai ca pe un cârd simpatic de pinguini, păstrând distanța impusă de pandemie – așa că ne permitem să observăm tot soiul de detalii. Nu mai vedem efectiv vecinii la geam, ci vedem multe geamuri închise sau deschise sau întredeschise, fiecare lăsând să se vadă o poveste.

La etajul 5, am dat peste jucării de pluș – un iepuraș și o broască – care țin companie unei superbe orhidee roz. Îmi imaginez că acolo locuiește un cuplu tânăr, care poate au un copil, să zicem o fetiță, care în zile precum acestea, se pune la geam și se joacă cu Dl. Iepure și Dna. Broască, și își imaginează cum împreună călătoresc spre un alt tărâm, unde toată lumea este veselă și mănâncă prăjituri extra large.

Mai jos, balconul pare o mini junglă în toată regula. Un balcon împânzit de plante extravagant de mari care par să lase loc de abia să te strecori printre ele pentru a ajunge la geam. Oare acolo este casa unui tânăr absolvent de Arhitectură, căruia îi place să călătorească și să vadă acele locuri off the grid, care nu sunt pline de turiști? Se poate, nu?

Îmi întorc privirea și, mai spre dreapta, mă intersectez cu o veritabilă domnișoară. Un ghindoc de fată, moțată, cum altfel, care îmi zâmbește. Sau poate doar îmi pare. Îi zâmbesc înapoi oricum. E fain să zâmbești. Mereu.

Atenția mi-e distrasă de un tacticos motan gri care se joacă de-a v-ați ascunselea într-o groapă imensă – obișnuia să fie o grădiniță aici și să fie plin de zumzet, țipete de copii și strigături colorate, doar că de ceva vreme au decis să o demoleze – și pare super mulțumit de generoasa locuință pe care și-a găsit-o. Îl invidiez puțin, recunosc, cum stă el așa nonșalant, la soare, căci da, soarele se râde azi la noi, dar e ok, invidiez pisicile în general pentru acel il dolce far niente pe care îl stăpânesc grozav.

M-am decis să fac tur complet așa că am ieșit și pe partea cealaltă a apartamentului, adică pe balcon. O „călătorie” incredibilă, știu. Ce îmi e dat să văd aici? O gașcă de muncitori care schimbă bordurile, care, ca multe altele din București, de abia au fost schimbate a tz oară. E bine, înseamnă că it’s all good dacă „borduriada” continuă și pe vreme de pandemie, așa e? Rândul vostru acum. Hai, ieșiți la geam și reveniți cu povești de prin vecini!

#reimagine #impreuna cu Raluca Stana, alias gamora

Share:

Author: reimagine