Astăzi cu Gruia Dragomir

Scriitor, traducător, masterand în studii americane la Facultatea de Limbi Străine, Universitatea din Bucureşti, absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti, colaborator actual la Un site de muzică + Zile și Nopți, fost colaborator Dilema Veche, Metropotam și tot așa. Un super traseu profesional. Dacă cineva care te cunoaște ar fi oprit pe stradă și ar fi întrebat „Cum e, măi,  Gruia, de fapt?”, ce ți-ar plăcea să răspundă?

Cred că mi-ar plăcea să spună că sunt de treabă. Cel mai probabil ar spune că sunt creativ, pentru că, vreau nu vreau, pun creativitate în tot ceea ce fac și din asta trăiesc. Mi-ar plăcea și mai mult să zâmbească, dacă cineva i-ar pune întrebarea asta pe stradă, și să aibă o reacție ca gif-ul ăsta: https://giphy.com/gifs/stoner-sees-isopropyl-xSM46ernAUN3y

Dacă ai fi un panou publicitar, cum ar arăta?

Nu mă consider o persoană fotogenică, așa că aș prefera să fiu o ilustrație, una făcută de Ralph Steadman. Desenele lui mi se pare că surprind esența subiectului mai bine decât o poate face o fotografie. N-ar exista niciun call to action și niciun copy. Fiecare ar înțelege ce-ar vrea, ca în viață.  

Un om al literelor se apucă de MMA (Mixed martial arts). Cum vine treaba asta?

Ca în Fight Club. Glumesc! Sporturile de contact atrag oameni din toate domeniile, nu sunt practicate doar de o categorie de oameni cu mai puțină sau fără educație. Poate există această idee preconcepută, dar în realitate lucrurile nu stau deloc așa. Un ochi neexperimentat o să vadă într-un meci de box sau de MMA doar două „brute” care-și cară pumni haotic, dar sporturile astea sunt mult mai complexe, sunt pline de creativitate, presupun o anumită inteligență, un control de sine, o flexibilitate nu doar a corpului, dar mai ales a psihicului.  M-am apucat în urmă cu aproape 3 ani, la 33 de ani. N-am mai făcut până atunci niciun sport de contact. M-am ținut departe pentru că și mie mi s-au părut prea violente. Inițial am început cu un pic de box. Motivul pentru care m-am apucat de box, a fost că mă plictisisem de sala de forță și începuse un curs de box chiar în interiorul sălii la care mergeam în acea perioadă – o bombă de la subsolul complexului comercial Sir, din cartierul Militari. Îmi propusesem doar să învăț să dau la sac, fără să fac sparring vreodată. Și cam asta am făcut 3 luni de zile. Apoi, un prieten m-a întrebat dacă nu vreau să încerc și MMA, să văd cum e. Am refuzat, am zis că mi se pare prea violent. Dar, până la urmă am mers la un antrenament, ca să o bifez și pe asta. Trei ani mai târziu, iată-mă aici: un panou publicitar ambulant al acestui sport brutal, încercând să conving pe oricine că e mișto să practici MMA. Adevărul e că am avut norocul să dau peste un antrenor (Tiberiu Florescu) și un colectiv foarte mișto, la Combatant MMA Club, iar treaba asta m-a făcut să mă țin de MMA suficient cât să se lipească de mine și să ajung să descopăr cât este de complex acest sport și câte beneficii îți poate aduce (am scris despre asta pe VICE). Nu-mi văd viața de acum încolo fără acest sport. Ca om al literelor aș vrea să adaug că un sinonim pentru cuvântul „violent” este „viu”.  

A apărut un nou sindrom: boreout. Pare-se că lumea „moare” de plictiseală din cauza restricțiilor. Cum îți pare?

Înțeleg perfect cum toată situația asta absurdă în care ne aflăm, din cauza pandemiei și a restricțiilor, ne afectează felul în care gândim, în care simțim, în care ne comportăm. Și, da, poți să „mori” în interior din cauza unui sentiment de plictiseală, chiar dacă ai o grămadă de lucruri de făcut. Cred că, din cauza absurdului situației și din cauza incertitudinilor în ceea ce privește viitorul de după pandemie, munca pe care o facem astăzi poate să pară lipsită de sens și în gol, chiar dacă în realitate nu e așa. Eu percep acest „boreout” mai mult ca pe o procrastinare mai accentuată. Pentru mine, plictiseală pură e de cele mai multe ori terapeutică, dar și un lux.

Dai peste fratele mai mic al peștișorului de aur care poate îndeplini doar o dorință. 1, 2, 3, care e?

Cred că ne-ar fi tuturor mai bine dacă în funcțiile de conducere, indiferent la ce nivel (șef de clasă, companie sau stat), ar fi oameni competenți și empatici. Așa că o să-mi doresc asta.

Te-ai surprins în perioada aceasta de când #StaiAcasa dezvoltând noi obiceiuri faine?

Un obicei pe care l-am dezvoltat în această perioadă este acela de a spăla cumpărăturile. Cred că o să-l păstrez și după ce trece pandemia, pentru că, deși îmi ia foarte mult timp, mi se pare o chestie sănătoasă. În plus, cred că la cât de mult timp am petrecut cu pisoiul meu, am ajuns să dezvoltăm un limbaj al nostru, ca în povestioara „IdentiKat își caută IdentiKartea”, pe care am publicat-o în urmă cu 7 ani în volumul de povești pentru copii „Cui i-e frică de computer?”. Pe atunci n-aveam pisoi. Gătesc foarte mult, dar asta făceam și înainte, e un obicei care mă relaxează.

Happy birthday dear Mr Gruia! Tocmai ce a fost ziua ta. Cum se petrece fain o aniversare când suntem în lockdown?

Mulțumesc! Am primit foarte multe mesaje, telefoane, mesaje video, urări, cadouri și vizite de la distanță. Anul ăsta, chiar dacă în izolare, am avut parte de un vibe foarte bun și multă energie pozitivă. M-am trezit la prima oră din zi cu un curier care mi-a adus o sticlă de vin, tocmai de la un prieten din Dubai. M-am plimbat prin fața blocului cu doi prieteni buni, respectând toate măsurile de distanțare recomandate și impuse, în timp ce fetița lor de un an și jumătate fugărea pisici. Soția mi-a scris o poezie. Și am fost foarte ocupat făcând nimic. N-a fost deloc rău!   

Social-media & literatura – a love&hate relationship?

Social media e de multe ori obositoare și intruzivă și plină de trolli și alte creaturi, dar nu mă număr printre cei care și-ar șterge contul de Facebook. Am învățat să trăiesc cu ea și s-o las să mă afecteze atât cât e necesar. Literatură e peste tot, chiar și în social media. Uite doar cum trollii au migrat din basme în acest acest spațiu virtual. Cred că sunt două medii care o să se întrepătrundă și influențeze din ce în ce mai mult. Din moment ce social media ne-a schimbat atât de mult modul de a gândi, de a consuma, de a ne comporta, ne schimbă în mod involuntar și modul în care citim și scriem. Se întâmplă deja treaba asta. Deci, da, o relație de love&hate. 

Dar social-media & pandemia?

Cred că social media ne-a ajutat enorm să înțelegem ce se întâmplă cu adevărat cu această pandemie, nu doar la noi în țară, dar și în lume – ce efecte au măsurile de restricție impuse de autorități, dacă sunt eficiente, absurde, cum stau lucrurile în alte țări etc. De asemenea, cât timp ne-am autoizolat, totul s-a mutat pe social media: concerte, piese de teatru, cursuri de fitness sau yoga etc. Cum ar fi fost perioada asta dacă n-am fi avut social media? Eu cred că ar fi fost mult mai goală, mai apăsătoare. Totuși, social media, cu bune cu rele, ne-a ajutat să rămânem conectați unii la alții, să rămânem o comunitate, în timp ce fiecare era izolat în propriul apartament, iar străzile, piețele, mall-urile erau pustii.

A trecut 1 mai și unii l-au petrecut uitându-se cu jind la live-urile din Vama Veche unde vedeai doar o plajă pustie, dar faină. Știu că pentru unii Vama nu mai este ce a fost, însă în continuare, chiar și pentru nostalgici 1 mai = Vama Veche. Tu cum ai petrecut 1 mai și cum ai fi petrecut de nu eram prinși cu pandemia?

Am petrecut de 1 Mai ca în oricare altă zi din această perioadă de izolare. Am gătit, am lucrat, am făcut un pic de mișcare, ne-am uitat la seriale. În mod normal am fi urcat pe munte sau am fi mers să rătăcim pe străduțele Brașovului.

 #StaiAcasa – o sursă de inspirație pentru un scriitor sau din contră?

Aș spune că din contră. În mod normal nu-mi găsesc inspirația stând, cu atât mai mult dacă sunt obligat să stau într-un loc, fie el și acasă. Cu toate acestea, am reușit să-mi găsesc inspirația, ca să mai scriu ceva și pentru mine. Merge mai greu, în viteza a doua, și cu ajutor extern. 

Ești unul dintre autorii a 2 romane colective (1984. Ultima generaţie a comunismului românesc și Rubik). Cum este acest tip de experiență pentru un scriitor?

În afară de cele două, menționate de tine, am mai luat parte la un roman colectiv care a și intrat în Cartea Recordurilor pentru „cel mai rapid roman din lume”: „Moș Crăciun & Co.”. Însă doar „Rubik” a fost cu adevărat o experiență, celelalte două au fost mai mult o joacă. La Rubik ne-am adunat oameni foarte diferiți, din tot felul de medii, și nu doar că ne-am influențat unul altuia textele, dar am ajuns să ne influențăm și viețile, oricum ar suna asta. Am devenit prieteni legați prin creativitate, dar și dincolo de ea. N-a fost un workshop de creative writing de o lună, ci ne-am întâlnit săptămână de săptămână, chiar mai des, timp de ani buni de zile – 3-4 ani, nici nu mai știu exact, pentru că pentru mine Rubik nu s-a încheiat odată cu publicarea romanului, continuă. Am fost 29 de autori, dar ne-am intersectat și împrietenit și cu un grup mare de studenți de la Arte – foto & video, de la care avem câteva filmulețe făcute după textele noastre, ele se găsesc pe DVD-ul romanului. A fost o experiență incredibilă și datorită faptului că grupul și romanul Rubik s-au legat în jurul Simonei Popescu, care a acceptat provocarea de a ne deveni prietenă în această călătorie (nu doar) literară. Fără ea n-am fi fost „rubici”, am fi fost un simplu cenaclu, a cărui scriitură s-ar fi destrămat destul de repede. Revenind la întrebarea ta, cred că romanele colective sunt un fel de sesiuni de fitness pentru creativitatea oricărui scriitor, pentru că nu-i permite să intre într-o stare de „boreout”, de carantină, de izolare, de #statacasă, ci o obligă să se conecteze în permanență la ceilalți. 

Lucrezi la un proiect individual ca scriitor? Dacă da, poveștește-ne despre el.

Am început în această perioadă să scriu la un roman despre „cum nu m-am făcut scriitor”, despre toate lucrurile care m-au distras și în care am ales să mă pierd și să le folosesc ca scuză pentru a nu scrie pentru mine, despre mine. Încă de când am terminat romanul Rubik, Simona Popescu m-a tot împins de la spate să scriu. Timp de mai bine de 10 ani a avut grijă să mă încurajeze și să-mi spună constant că ea crede în mine, ca scriitor. Între timp, am ajuns și personaj într-un fel de roman al unor studenți de la Litere, de acum, coordonați tot de Simona. Acolo, în anul 2025 am publicat un roman și lumea vorbește despre el. Era prea de tot, așa că m-am apucat să scriu în autoizolare, dar în permanentă conectare cu Simona, cu care schimb mailuri, mesaje pe WhatsApp, linkuri, muzici și fragmente din roman.

Cu ce învățăminte crezi că o să ieșim din pandemie?

Nu știu dacă o să ieșim neapărat cu niște învățăminte. Cred că, mai degrabă, o să ieșim un pic buimaci, cu multe întrebări la care nu o să primim răspunsuri concrete, cu multe anxietăți și frici, cu dependență și mai mare de mediul virtual. Sper să ieșim și cu mai mult respect față de natură, cu mai multă poftă de a comunica onest, face to face, și cu o apreciere mai mare a timpului pe care putem să-l petrecem alături de prieteni și familie. În rest, învățămintele evidente sunt acolo, vizibile pentru oricine: mai multă susținere și interes pentru sistemul medical, de exemplu, și să alegem în funcții de conducere oameni capabili, deștepți și bine intenționați –  dacă vă iese în cale fratele mai mic al peștișorului de aur, să vă puneți dorința asta.   

Author: reimagine