Scrisori Astăzi de la Violeta

Violeta Ștefan, alias superhero accountant la #pandorrastories

„Bună dimineața!” spun eu de fiecare dată Universului, în fiecare dimineață, fie ea mai bună  sau mai rea…Azi este cam înnorat, și afară și la mine, în interiorul meu, în gândurile mele…. Mă simt captivă, captivă în propria mea existență, captivă fără voie în timpurile acestea pline de pandemie!! De unde naiba a mai apărut și asta? Mă tot întreb de ce și cum a apărut, cum a permis omenirea să se întâmple și tot nu am un răspuns logic sau măcar „ documentat”, cum ar spune jumătatea mea , Liviu… Dacă ar fi să răspund cu sufletul, cred că era nevoie de o pauză în toată agitația și nebunia, în automatismul ce se instalase pe planetă: toată lumea alerga după bani, faimă, bunuri, lux, dezmăț și unde numai punem că unii dintre noi respirau droguri…Poate că Universul a zis să luăm o pauză, să respirăm, să tragem aer în piept și să readucem echilibrul în viețile noastre…să ne bucurăm de noi, de copii, de iubiți sau de iubite, să trăim mai chibzuit, să nu mai facem risipă, să redăm Planetei viața și să nu-i mai sugem toate resursele că niște lipitori ce suntem!! Pe bune? Atâta pauză de la mișcare, acțiune, nervi, distracție….

Uneori îmi place să mă trezesc puțin mai tărziu, să nu mai aud ceasul sunând la 6 fix sau, mai rău, la 5:45, să îmi fac cafeaua moțăind, să privesc pe geam, să ascult păsările cântând (trebuie să spun că am acest privilegiu, deși locuiesc la oraș, în capitală)….Alteori aș vrea să plec, să-mi reiau doar o parte din obiceiurile de dinainte de pandemie (sunt egoistă și nu vreau decât partea aceea care era mai frumoasă, fară zbucium prea mare, nervi și bombănit pe înfundate J. Dar…acum stau pe un scaun, la biroul de acasă, cu ochii pironiți pe fereastră și mă gândesc de ce sunt captivă când, de fapt, eu sunt plină de viață și de optimism?!! Trebuie să spun că, deși, respir de aproape cinci decenii, am avut experiențe și trăiri cât pentru un secol și mai bine…, că sunt încă tânără și așa am să trec „dincolo”, cu un suflet tânăr și un pic nebunatic, chiar dacă pielea vă fi zbârcită și ridată, pentru că iubesc oamenii și că văd doar partea lor bună, pentru că nu pot să spun „nu” , iar când o fac, atunci clar mi-ai călcat sufletul în picioare și m-ai făcut să sufăr cumplit, să plâng și să simt gustul amar în fiecare por al sufletului meu…Aș putea să spun că m-am născut să iubesc, să experimentez iubirea sub toate formele ei, altruistă, oarbă, pasională, necondiționată și cum vreți voi să o luați, că m-am născut să visez, să răzbat prin viață cu demnitate, muncind pe brânci, să iau orice șut de la viață și să merg mai departe, să zâmbesc…. Pandemia asta mi-a readus la viață o pasiune de mult uitată și abandonată –scrisul!!! Uitasem că pot să scriu orice și despre orice, că scriind trăiesc ce am visat să fiu!! Recunosc, nu am visat niciodată să fiu contabil, dar am visat să pot dansa, nu orice dans ci balet clasic, să pot juca orice rol s-ar fi inventat în actorie de la Maica Tereza la prostituată, polițistă, mamă, judecător, profesor, răufăcător, căci aș vrea să văd ce trăiește unul care jefuiește o bancă, ce emoții și frici experimentează, cum trăiește gloria când părăsește banca cu toți banii în sac sau cum trăiește eșecul atunci când este prins!!!

Ce nebunie poate să fie în capul meu!!! J Revenind cu picioarele pe pământ, mi-ar fi plăcut să lucrez cu copiii, să fiu medic pediatru și să nu existe copil în suferință sau bolnav în vreun fel anume, sau să fiu medic ginecolog și să simt de la prima bătaie de inimioară din pântecele mamei până la urletul acela strident , din toți rărunchii pe care îl auzi în primele clipe de viață ale fătului, să simt bucuria și să trăiesc fericirea mamelor născându-și pruncul!!! Dar… acum stau pe un scaun, la biroul de acasă, cu ochii pironiți pe fereastră și mă gândesc la cele ce-am trăit, la ce am simțit, și, revin la ce mi-a adus captivitatea în dimineața această…. Între timp a ieșit soarele,  s-a activat strada, au apărut și zgomotele, agitația….Nu ziceam eu că mi-e dor de ele, uneori??

Deși, am înțepenit în casă stând în „stare de urgență”, am muncit, contabilicește vorbind, mai mult decât în vremurile normale cu stresul și agitația de rigoare, am citit ordonanțe, legislație, am aplicat și am tot explicat că…. am obosit!! Vreau concediu de la pandemie, de la contabilitate, vreau soare, plajă, mare!!!…. Sau, vreau un conac, grădină, un pâlc de copaci, un leagăn și o pană, cerneală și hârtie, să îi scriu iubitului plecat scrisori de dragoste, să le sigilez cu ceară și să-mi trimit „omul de încredere” să le trimiță cu „corespondență”!!! Dar… acum stau pe un scaun, la biroul de acasă și recitesc din scrisorile noastre…

 „Bună, ce faci? Construiești iubirea noastră? Tu vii cu sărutările și speranțele, eu cu dorul și mângâierile…tu cu grija, fermitatea și bărbăția, eu cu trăirile….”. „Deja e construită! Acum o consolidez! Eu am învățat să mă bucur de fiecare clipă! Mă bucur când te aud, când te văd pe Skype şi o să mă bucur şi mai mult când o să fii lângă mine şi o să te strâng în brațe! Ce va fi peste 20 de ani nimeni nu ştie! Eventual, putem să sperăm că va fi aşa cum ne dorim acum să fie! Te sărut dulce cu multă dragoste şi mult dor”

Dumnezeule!!! Noi am scris, noi am simțit asta!!!…. Simt un ghem în stomac. Îmi era dor de noi, de dragostea noastră, de distanța aceea care ne-a unit și ne-a făcut inseparabili după atâta dor simțit încât ne usturau ochii și stomacul, ne ardeau obrajii și ne frigea pielea de dor și de dorință…. Și acum știu de ce mă simt captivă în propria mea existența….Am dat iubirea și dorința pe rutină, pe agitația și munca de zi cu zi, ne-au copleșit problemele zilnice, grija pentru copii, pentru viitorul lor, ne-am luat prea multe angajamente, fiecare dintre noi am vrut să oferim totul celuilalt: confort, bunăstare, lucruri inutile, de care avem mai mult sau mai puțin nevoie…. Noi avem nevoie de noi, de iubire, de liniștea și siguranța pe care fiecare dintre noi am simțit-o în brațele celuilalt… Las scrisul, balanțele, agitația și forfota de afară și…deschid ușa dormitorului unde tu muncești, asculți nu știu ce eveniment online, televizorul „vorbește singur” într-un colț… – Ce dracului!, îmi zic … și mă ghemuiesc în brațele lui, acolo unde am uitat, de atâtea ori, de tot și de toate….Închid ochii și îmi dau lacrimile! Asta era! Uitasem ce cald și ce bine este !!! Câtă căldură și câtă iubire…Mă strângi la piept și îți vezi în continuare de evenimentul tău…Simt pe fruntea mea un sărut cald, ocrotitor și plin de iubire. „Nu a uitat ce îmi aduce liniștea și împăcarea!” gândesc eu rușinată… Oare doar eu m-am rătăcit pe drum, în cifre, detalii și angajamente? Mă lipesc și mai mult de tine și rămân așa …

#reimagine #impreuna cu Violeta Ștefan, alias superhero accountant

Author: reimagine