Astăzi cu Laura Lezis – partea I

Sunt jurnalist, lucrez de la șaisprezece ani, am lucrat în vânzări și după aceea, de la nouăsprezece ani, lucrez în presă, fix după ce am dat bacalaureatul m-am angajat într-o televiziune locală și pe parcurs am devenit corespondent pentru Realitatea. După aceea am fost corespondent pentru Radio România Actualități, apoi am venit în București și am lucrat la Radio România Actualități, apoi m-am mutat la câteva televiziuni ca redactor, n-am mai fost reporter. Și am ajuns „La Măruță” ca reporter. Cam jumătate din viață am muncit. Îmi place forte mult să scriu și să descopăr oameni și să stau la povești cu oamenii. Am făcut câteva proiecte de PR, puține, dar m-au ajutat mult. Cam asta sunt, pe partea profesională. Pe partea personală, iubesc foarte mult câinii, am două mari pasiuni în viață, câinii și cafeaua. Nu este zi în care să nu beau o cafea tare tare tare și făcută așa cum trebuie la ibric, de mine, acasă. Glumesc cu prietenii mei și le spun, când mă întreabă cineva unde se bea cea mai bună cafea, clar se bea la mine acasă! Mi-am dorit de mică să am un câine, a fost visul copilăriei mele și în final am avut, un pechinez. Iar acum, când am crescut mare, am salvat un câine din pădure, acum patru ani și jumătate, pe care încă îl am și cu care conviețuiesc, de care am grijă și ne iubim reciproc.

Prin prisma muncii mele, întotdeauna am fost nevoită să mă reinventez și întotdeauna am ținut pasul cu tot ce e nou. Pe mine dacă mă întrebi ce e nou, nu știu să-ți spun pentru că o informație nouă, pentru mine, în următoarea oră, sau două, nu mai e nouă. Cumva tot timpul am știut ce se întâmplă, în țară, în afara țării și în mediul online. A trebuit tot timpul să mă reinventez și să țin pasul cu toate lucrurile care se întâmplă. Pe plan profesional întotdeuna, pentru că adaptarea la radio a însemnat o anumită reinventare, adaptarea de la reporter la redactor a însemnat o altă reinventare a mea. Trecerea înapoi, de la redactor de știri și reporter de știri la ce fac acum, la Măruță, ca reporter de emisiune de divertisment, a însemnat o altă reinventare. Eu cred că orice jurnalist întotdeauna se reinventează și asta am învățat și la cursurile de vânzări, când eram eu puștoaică, întotdeauna ca să ai succes trebuie să transformi amenințările și lucrurile slabe în niște avantaje pentru tine. Și atunci, cumva, eu fac asta tot timpul, încerc să țin pasul cu ce e nou și să mă reinventez, cred eu că nu ai de ales, nu e o opțiune, este un must.

Pe plan personal, cred că de vreo cincisprezece, șaptesprezece ani încoace mă tot reinventez, asta pentru că trec, ca orice om, ca orice femeie, prin transformări, prin maturizare, faptul că am lucrat întotdeauna cu foarte mulți oameni , cu diferite personalități, am avut joburi diferite, a trebuit cumva, și viața mea personală, și eu personal, să mă reinventez. Da, în ultimii ani simt că m-am transformat și reinventat, dar asta vine și pe fondul maturizării, al creșterii mele emoționale, pe fondul acumulărilor de informații. Da, așa m-am reinventat, maturizându-mă, și devenind mai ancorată în realitate și totuși mai sensibilă. Sunt două părți ale mele pe care încerc să le țin în balanță.

Folosește doar 3 cuvinte ca să descrii viața ta înainte & după pandemie

Nu pot să zic că situația asta m-a afectat emoțional sau psihic foarte mult. Am privit-o ca pe o chestie pe care nu o așteptam, ce e drept, dar care nu m-a destabilizat. Poate acum sunt mai calculată și mai realistă și poate un pic mai analitică, în ceea ce vreau să fac sau urmează să fac. Însă, înainte sau după, cred că sunt cam același om, doar un pic mai calculată. Sunt același om plin de viață, căruia îi place să râdă și să se întâlnească cu prietenii. Știu că va fi o situație care va trece și că vom reveni la normal cândva. E doar o chestiune de timp, însă nu pot să zic că înainte de această perioadă și după această perioadă sunt diferită. Sunt poate mai conștientă de lucruri mărunte și mai matură în ce decid și ce fac, dar sunt același om.

Cum s-a reimaginat Laura în această perioadă? Atât personal cât și profesional?

M-am reimaginat pentru că mi-am dat seama în perioada asta că îmi lipsește educația economică și financiară și mi-am dat seama că trebuie să ai niște bani puși deoparte întotdeauna. Mi-am dat seama că partea asta financiară este esențială și siguranța financiară este esențială. Mi-am dat seama că ar trebui să fac mai multe lucruri pentru mine și situația asta m-a determinat să fiu mai ambițioasă, cu ce-mi doresc să fac profesional, independent de jobul pe care îl am. Mi-am dat seama că nu mai vreau să amân site-ul pe care vreau să-l lansez și faptul că online-ul este important. Personal, m-am reorganizat pe interior, să zic așa, mi-am dat seama că nu are rost să fiu colerică și nu are rost să mă mai stresez și să mă mai supăr pentru că, într-un final, lucrurile au rezolvare. Dacă mă supăr pentru un lucru sau pentru o situație, eu mă consum, eu sufăr, mie îmi este rău, și de fapt situația oricum se va rezolva. Dacă înainte mă supăram că un coleg zice ceva, sau că îmi planific ceva și nu se respectă ora, sau cineva mă repede, mă supăram foarte tare și mă consumam. Acum îmi iau timpul necesar să analizez, să înțeleg că poate și acel om a avut o zi grea sau poate că vede prin prisma experienței lui, și faptul că m-a repezit sau mi-a răspuns urât nu are treabă cu mine, are treabă cu el, în general. Și atunci sunt mai calmă, mai așezată și cred că mai împăcată, mai echilibrată.

Dacă te gândești la drumul tău prin viață și la situația actuală care sunt bagajele pe care le-ai acumulat pe drum și care te-au făcut să nu iei în tragic această situație?

Am copilărit cu poveștile bunicului din război. Bunicul îmi povestea cum mureau oameni pe lângă el, cum mureau camarazii lui de război, cum nu puteau să ajungă să-i ajute. Cum a scăpat cu viață din atâtea tranșee, pentru că era în linia întâi. Cum a venit acasă pe jos, nu mai știu de unde exact, în al doilea război mondial. Eu atunci nu conștientizam drama acestor povești însă adult fiind, aceste povești m-au călit și de câte ori îmi era greu în viață mă gândeam la greutățile prin care a trecut bunicul. De multe ori, când mă încerca așa o senzație de depresie sau simțeam că mă încearcă depresia, de multe ori mă gândeam că nu-și are locul acolo pentru că alții au trecut prin greutăți mai mari decât mine și mă gândeam la dramele bunicilor. Mi-a povestit bunica cât erau de săraci și cât de greu le-a fost, erau cinci frați crescuți de o mamă singură, pentru că rămăsese văduvă, străbunicul meu fusese marinar și nu mai știu cum a murit, însă străbunica și-a crescut copiii singură și le-a fost foarte greu. Și atunci, când mă gândesc la sărăcia și la foametea de care îmi povesteau ei, cumva situația asta nu m-a destabilizat pentru că am auzit povești și mai tragice. Apoi crescând și lucrând în presă am tot făcut reportaje, cu veterani de război, cu oameni care s-au ascuns în munți. Am avut rude care au fost deportate în Bărăgan și îmi povesteau cum a fost viața lor acolo. Am făcut reportaje și despre aceste lucruri și atunci, cumva, mi-am dat seama că situația noastră este mult mai ușoară decât toate dramele pe care le-am auzit de-a lungul vieții. Și atunci nu am luat în tragic această situație pentru că știam că lucrurile vor reveni la normal cândva. Suntem afectați economic, este drept, dar nu murim de foame și slavă Domnului! avem o casă unde să stăm, avem cum să supraviețuim. Plus, întotdeauna a trebuit să lupt și să merg la interviuri, a trebuit să-mi ocup locul fără să am sfori ci pe forțele proprii. A fost foarte greu, am avut și perioade, mici ce e drept, în care nu știam ce voi face. Am cunoscut perioada în care nu știi ce să faci și nu știi de unde să iei bani ca să supraviețuiești și să poți merge mai departe, pentru că nu aveam un job. Însă Dumnezeu mi-a arătat că e important să nu ne pierdem nădejdea, și n-am disperat. De asta nu am văzut nicio parte tragică în această situație, din contră, tot ce s-a întâmplat, măsurile luate de autorități, pe care a trebuit să le respect și să le respectăm, mi-au părut absolut normale și foarte bine că au fost impuse.

Cea mai bună lecție de dezvoltare personală, pentru tine?

Cea mai bună lecție este să am răbdare și să nu-mi pierd nădejdea și că dincolo de orice disperare există lumină și dincolo de orice dramă pe care o ai, există un punct de lumină. Va apărea soarele și pe strada ta cândva. Asta e cea mai bună lecție personală, să am răbdare, să-mi acord timpul necesar să mă așez și să mă liniștesc după o încercare grea sau după o tragedie, să-mi aloc timp să fiu bună cu mine, să mă ascult, și dacă fac asta, și nu-mi pierd nădejdea că va fi lumină cândva în viața mea, sau într-o situație care pare fără ieșire, se vor rezolva lucrurile. Doar să am răbdare și nădejde în Dumnezeu.

Care este primul lucru pe care îți propui să îl faci când trece toată nebunia?

Îmi doresc foarte mult să îmi văd părinții, dar n-o să pot să merg foarte des la ei acasă, însă printre primele lucruri pe care aș vrea să le fac este să merg să-mi fac manichiura și pedichiura la salon, să mă pensez, să mă aranjez, nu că nu le-aș face, dar una e acasă, alta este la salon. Îmi doresc să merg în birou cu colegii, să beau o cafea dimineața cu ei și să stăm de vorbă și să povestim ce am făcut și cum suntem acum. Să beau o cafea cu oamenii de care îmi e drag și să îmi fac unghiile J

Ce proiecte ai început în această perioadă?

N-am început niciun proiect, mi-am pus la punct toate lucrurile pe care voiam să le fac și n-am apucat, mi-am făcut ordine în acte, mi le-am aranjat cronologic, contracte, chitanțe, era un lucru foarte important pentru mine. În ultimii șapte, opt ani, eu nu am făcut lucrul ăsta, așa că aveam câteva cutii cu acte și lucruri importante. Am aruncat ce era vechi și mi-am pus în ordine tot ce am nevoie, acte de studii, cursuri. Este lucrul de care sunt cea mai mândră pentru că îl tot amânam și nu găseam niciodată timp pentru aranjarea asta, care e de-a dreptul cronofagă, dar e foarte importantă, ordine în tot ce înseamnă actele personale.

Cum ți-ai reimaginat job-ul pentru acasă? Ce efecte pozitive ale lucratului de acasă ne poți împărtăși?

Am fost obligată să muncesc mai mult de acasă, la muncă ne-am împărțit în mai multe echipe. N-aș vrea să vorbesc prea mult despre job ci despre cum am văzut eu lucrurile de acasă. Mi-am dat seama că online-ul este foarte important și canalele de comunicare pot fi Zoom, Skype, Whatsapp, Face Time, sunt importante și slavă Domnului celor care le-au inventat. Mi-am dat seama că ăsta este pasul și ăsta este trend-ul și așa poți să reduci foarte mult timpul de deplasare, timpul de execuție. Așa m-am reinventat, cu tehnologia prin care, deși ești departe, te vezi și te apropii. Mi-am dat seama că suntem o echipă chiar dacă suntem departe, că lucrăm bine, ne înțelegem și învățăm să lăsăm lucruri de la noi și să comunicăm cum trebuie, fiind departe. Și ne putem sprijini chiar dacă nu suntem toți la birou.

Mi-ai povestit puțin despre ce te-a învățat prietenul tău necuvântător.  Ne poți împărtăși povestea lui și cum a devenit ea povestea ta?

Pe Lady, cățelul meu labrador, am salvat-o din pădure. Tot venea la casa unor cunoscuți și ne tot gândeam să o luăm. În final am ajuns s-o luăm și s-o salvăm, n-am știut ce are, am descoperit între timp că a fost bătută cu bestialitate. N-avea dinți, avea viermi în ochișori, era răcită la plămâni și a fost lovită în interiorul botului, de aceea i s-au și rupt dinții și are o gaură în cerul gurii. Pe parcursul anilor am încercat de nenumărate ori să o operez, însă operațiile nu au reușit. Este un caz unic și grav, toți medicii la care am mers nu au reușit să astupe acea gaură. Mi s-a spus la un moment dat că nu are rost să mai încerc, va supraviețui cât va supraviețui cu acea gaură în cerul gurii și cu canalele nazale închise. Pe scurt, este un caz care nu poate fi tratat. Cred că are douăzeci de operații, care m-au costat foarte mult. Când am luat-o pe Lady lucram la o televiziune mai mică, cu un salariu o idee mai mic, iar la un moment dat firma a intrat în insolvență și noi nu ne-am luat banii. În acea perioadă trebuia s-o operez și pe Lady și mi-a fost foarte foarte greu, a fost o situație depresivă. Ăla a fost momentul în care mi-am dat seama că trebuie să plec de acolo, doar că nu puteam pentru că nu ne luasem două luni banii, eram înainte de Crăciun, practic, în lunile cele mai importante din sfârșitul de an, mi-a fost foarte greu pentru că nu mi-am luat salariul și Lady începuse să se simtă rău. Ăla  fost momentul în care mi-am dat seama că am nevoie de un job mai sigur, mai stabil și cu carte de muncă, astfel încât să pot să-mi fac un credit să operez câinele. Așa m-am mutat la job-ul meu actual și am făcut credit și am operat-o.

Toată povestea cu Lady și toată greutatea și viața ei mi-a arătat că nu este cazul să disper. Ea a stat vreo trei luni în pădure până să ajung eu să o iau, pentru că tot vedeam postări, a fost abandonată și bătută. Ea tot venea la casa unor cunoștințe, cerea de mâncare și apoi fugea. Și mă gândeam, în toată perioada până să ajung să o iau, câte greutăți a avut, de câte ori a îndurat de foame, cât de greu i-o fi fost, și uite că în ciuda tuturor greutăților pe care le ai uneori există o minune. Și Lady mi-a reconfirmat că trebuie să cred în minuni pentru că ele există. Și apar în viața noastră atunci când avem cu adevărat nevoie de ele, nu când le vrem, nu când le cerem. Toată perioada asta în care i-a fost rău, și acum are momente când se simte foarte rău, m-a învățat să iubesc, așa cum poate n-aș fi crezut că pot niciodată, să iubesc asumat, și pentru că nu pot, de exemplu, nu mai îmi convine câinele pentru că se simte rău, se lovește la nas și îi curge sânge, strănută, face alergii și nu poate să respire, nu pot să-l dau pentru că nu mai îmi convine câinele. O singură dată m-am gândit să-l dau și în acea săptămână în care mă gândeam foarte serios să-l dau, mi-am dat seama că nu vede bine, am mers la câteva consultații oftalmologice și doamna doctor mi-a confirmat că are o atrofiere progresivă de retină, asta înseamnă că, odată cu îmbătrânirea îi crește gradul de orbire, practic va orbi la un moment dat. Atunci mi-am dat seama că acest câine n-a venit întâmplător în viața mea și m-a făcut foarte asumată și e ca într-o familie adevărată, nu poți să spui că nu-l mai iubești sau că îl dai la o parte sau că îl duci altcuiva pentru că nu-ți convine că nu e ascultător sau că nu te iubește așa cum vrei. Așa că învăț să locuiesc cu ea. Este un câine care are încă o infecție în nas și n-o să-i treacă niciodată, e un câine care întotdeauna miroase cam urât, însă asta este. Învățăm să ne iubim și să avem grijă una de alta, și ea nu mă judecă. Au fost zile în care am uitat să-i dau de mâncare sau  am stat foarte mult la muncă sau nu i-am acordat atenție, ea la fel mă iubește. Relația asta a noastră foarte puternică mă face să-mi dau seama că de fapt asta este iubirea adevărată și pură, în care te implici și ești asumat și nu dai înapoi pentru că-ți este greu sau pentru că nu mai poți. De multe ori am preferat să nu mănânc eu sau să reduc banii de mâncare doar ca să-i cumpăr lui Lady medicamente.  Cred că asta este iubirea adevărată, în care ai grijă de sufletul de lângă tine. Asta m-a învățat Lady, să iubesc așa cum n-am crezut că pot să iubesc, fără nicio urmă de egoism, și să îngrijesc și să fiu atentă la nevoile sufletului de lângă mine.

Author: reimagine