reIMAGINE Cufărul Actorilor

Sunt Daniela Diaconescu, un om pasionat de povești, de oameni care au povești de spus, de oameni personaj care mă inspiră să țes și eu povești. Am început să construiesc primele personaje  pentru fetele mele, în 2004, când ele aveau, una un an, iar cealaltă trei. Am creat Cufărul actorilor, un mic magazin în care fiecare copil se regăsea. Când eram în clasa a II-a, făceam fluturi, picurând pe coala de desen culori, îndoiam coala și ne ieșeau forme în oglindă. Eu am desenat-o pe Nadia, (era anul 1979, după zecele perfect de la Montreal). Am făcut compoziție în toată regula, cu Nadia pe bârnă, cu tricolorul pe costum, cu umbre… Mama a fost chemată la școală și atenționată: „Duceți, doamnă, copilul acesta la Tonitza, e păcat, are talent”. Mama, neclintită, nici nu a vrut să audă… Cum să îi moară copilul de foame ?? Artist?? În niciun caz!

De la contabilitate la o fabrică de bere la cursuri la Facultatea de Design Industrial. ☺ Cum ai ajuns pe acest drum?

După o traiectorie ascendentă prin liceul economic, a venit revoluția și cumva, m-a salvat. Am făcut cursuri, am schimbat macazul, am ajuns la o facultate de design industrial, pe care am parcurs-o cam la fără frecvență, fiind  angajată la fabrica de bere. Dar mi-a plăcut perioada aceea! Colegii mei, șoferi, agenți de vânzări erau fanii mei, puneau desene, schițe de costume făcute de mine la avizier. Am crescut acolo și datorez în mare parte succesul meu de azi acelei perioade. Liceul economic de asemenea mi-a fost de folos. Știu și înțeleg mersul lucrurilor în firmă și pot să am controlul deplin, să mă „gospodăresc”.

Cum este să fii antreprenor într-un asemenea domeniu?

Să fii antreprenor este oricum greu. Dar depinde cum privești greul acesta. Domeniul este minunat, mai ales privit din afară. Aici, însă, în arenă, se dau lupte grele!

Tot ce ține de creație, de partea artistică, e total diferit, comparativ cu alte domenii. Dacă nu te urci pe val, riști să intri sub el și să mori. Este vorba de lupta interioară, tu cu tine, din care trebuie să ieși mereu învingător, să te reinventezi, să visezi, să creezi liber. Și în același timp să îți plătești facturile, taxele, impozitele, chiriile, să fii la linie cu tot, și la dispoziția clientului care are nevoie de tine. Trebuie să ții tot timpul balanța într-un echilibru perfect, să te bucuri și de muncă după o zi istovitoare, și de familie, și de cer și soare. Avantajul cel mai mare este libertatea pe care mi-am creat-o astfel. Dacă poți să apreciezi și să folosești avantajele, antreprenoriatul devine floare la ureche.

Cum a fost prima zi de filmare când ai intrat în cinematografie după un timp în care ai tot sperat că se va întâmpla și acest pas?

Tot timpul vorbesc despre acea prima zi, magică. Ana Ioneci, o cunoscută scenografă a poposit într-o zi în atelierul meu ca să închirieze niște costume pentru o filmare cu indieni americani. Mi-a spus „Hai!’’ și n-am stat pe gânduri. Mi-am și făcut bagajul. A doua zi eram la filmare. Dacă mi-ar fi dat timp de gândire, probabil nu m-aș fi încumetat, de frică. M-am trezit undeva la munte, la Rupea, toată lumea forfotea, eu nu știam ce trebuie să fac. Erau două camioane și 2 corturi pline de costume de piele, de pene, de accesorii. Când au început să apară caii, cascadorii, actorii care erau chiar amerindieni, deja nu mai procesam ce se întâmplă. Am ajuns târziu în camera de hotel, am căzut lată, îmi amintesc că era o fată blondă care dormea în patul de lângă mine, abia a doua zi la masă am cunoscut-o, era fata de la machiaj, care povestea la micul dejun că nu știe cu cine stă în cameră, cu cineva de la costume, ha ha!

Am legat niște prietenii frumoase atunci și mă bucur cu drag de fiecare dată, ca atunci, în prima zi!

Cum creezi povestea unui costum? Ce detalii vestimentare sunt foarte importante încât cel care poartă costumul să intre perfect în pielea personajului?

De obicei un costum nu apare singur, vine la pachet cu altele, e integrat într-o poveste. Întâi apare povestea, iar apoi, provocarea. De fiecare dată îmi doresc să fac lucruri pe care nu le-am mai făcut și asta dă personalitate personajului. Nu îmi plac lucrurile simple, dacă le pot complica, de ce nu??!!

Un bun prieten, acum actor (îl știu de când era în clasa a IX-a, la liceul Șincai și eu le făceam costume pentru trupa de teatru), mă recomanda tot timpul colegilor lui. Oamenii nu mai au răbdare, vor să se întâmple totul repede, cer poze cu costume, sau poate nu au incredere…și el le spunea „Du-te la Dana, nu ieși de acolo până nu e ea mulțumită, nu pleci neîmbrăcat, orice personaj ai vrea să fii!”.

În imaginile de pe pagina de Facebook – Cufărul actorilor – publicul întâlnește o altă față a ta. Chiar mai multe. ☺ Ai cochetat cu ideea de a fi actriță la un moment dat?

Mi-ar fi plăcut, dar sunt o persoană timidă. În clasa a V-a, am fost dată afară de la Corul Școlii, înaintea unui spectacol de 23 August, pentru că nu aveam ciorapi trei sferturi, aveam șosete cu dantelă colorată. Mi-a fost greu să accept și să înțeleg, dar așa erau timpurile…Îmi place să îmbrac costume în festivaluri, în ședințe foto, probabil acesta este modul meu de exprimare, prin care îmi înving timiditatea.

În ce stil vestimentar te regăsești cel mai mult și de ce?

Clar nu în zilele noastre!

Aș fi putut purta cu succes și crinoline și rochii medievale, și pălării și dantele de început de secol XX. Și în viața de zi cu zi port haine inspirate din mai multe perioade istorice, și prin faptul că îmi permit să aduc modificări hainelor actuale făcând mixuri de stiluri, mi-am creat un stil al meu, care e în primul rând confortabil, completat fiind cu bocanci comozi, pretabili la orice anotimp…

Ce a însemnat pentru tine, la nivel personal și profesional, venirea pandemiei?

M-am trezit într-o zi că s-a blocat totul, nu a mai sunat telefonul, nu am mai condus mașina în plin trafic, nu am mai folosit geamantanul care stă tot timpul pregătit de deplasare. Mi-a trebuit o perioadă să dorm, să mă odihnesc, mi-a fost greu să mă urnesc să fac un program.

Veniturile mele au scăzut la zero, n-am mai avut bani nici de benzină să plec de acasă, dar…unde să plec?? Iubitul meu este actor și trece prin aceleași trăiri ca și mine, noi ne hrănim cu arta noastră, ne-am simțit inutili și abandonați în primă fază. După ce a trecut șocul provocat de statul degeaba, am realizat că aveam nevoie să fim puși pe pauză, ca să putem reveni cu forțe noi. Sper să se întâmple asta cât mai repede!

Cum ai făcut ca ai tăi copii să treacă cu bine prin această perioadă?

Fata cea mare, Antonia, învață pentru BAC. Pentru ea a fost un avantaj, a avut timp să învețe. Cea mică, Anastasia, mai are un an. Dar și ea s-a organizat, a văzut filme la greu (vrea să dea la imagine film). Ne-am făcut o rutină, fiecare cu treburile ei, dar la prânz ne luam pauza de cafea și ne întâlneam în bucătărie. Sunt destul de mari și mature și au înțeles situația. Au stat în casă, am petrecut timp mult împreună, ceea ce nu ne permiteam înainte. Am încercat să le dau partea plină a paharului.

Părinții tăi își doreau să îți trasezi viitorul profesional într-un anume fel. Tu ce le dorești copiilor tăi?

Întâmplarea a făcut să se observe și la ele talente artistice, încă de mici. Amândouă au cochetat cu instrumente muzicale, una cu pianul, una cu flautul, Anastasia m-a răzbunat pe plan muzical, a cântat 8 ani în Corul de Copii al Radiodifuziunii Române, a muncit foarte mult și s-a dezvoltat foarte frumos acolo, dar când a ales să părăsească corul, i-am respectat decizia, deși și acum îmi pare rău că nu mai cântă acolo. Ambele fete fac fotografie, merg în tabere de vară și în timpul anului merg la multe sesiuni de fotografie  cu prietenii pe care și-au făcut în tabără. Cumva, s-au apropiat și ele de viața asta artistică și, recunosc, mă bucur.

Eu aș vrea să fie fericite și să își aleagă drumul așa cum vor ele, să învețe și să lucreze cu plăcere, orice își aleg să facă.

Cum ai trecut frumos & cu bine perioada de #StamAcasa?

Am dormit, m-am uitat la filme și la piese de teatru în neștire. Dar simțeam că trebuie să fac ceva, cred că o voce îmi șoptea noaptea vis, conștiința mea nu m-a lăsat, și atunci am făcut un concurs cu mine, mi-am propus să realizez în fiecare zi de pandemie un obiect, un accesoriu de costum. Vreau să ajung la numărul 100. Mai am câteva zile.

La final de pandemie, ce crezi că ne așteaptă?

Știu că toată lumea spune că va fi greu, dar cred că va fi așa cum ne dorim fiecare. Eu aș vrea să cred doar că va fi altfel, că vom fi cu toții schimbați în bine. Am avut timp să meditez, să mă organizez, să privesc viitorul ca pe un prieten, să nu îmi fie frică de el.  

Author: reimagine