reIMAGINE cu Silvia Toth

Mă numesc Silvia-Floarea Toth și sunt colecționar de artă tradițională din zona Țării Năsăudului. Sună sec descrierea asta, dar și foarte intim, în același timp, ca în filmele de Hollywood când un alcoolic se prezintă la întrunirile AA: „Mă numesc X și sunt alcoolic.” Mă numesc Silvia și sunt colecționar. E o întreagă poveste în fraza aceasta simplă. A colecționa e o obsesie, o plăcere și în timp devine o parte integrantă a ceea ce ești. Nu îmi pot închipui cum ar fi viața mea fără colecție. Probabil mult mai plictisitoare și mai gri. Colecția mea este veselă, colorată, plină de istorie și iubire, pentru că foarte multe dintre lucrurile din ea au aparținut familiei mele, mamei, bunicii, mătușilor, străbunicilor. Este mai mult decât o călătorie înapoi în istorie, este o punte peste timp: pot atinge hainele de mireasă ale surorii străbunicii mele. Asta e ceva cu adevărat extraordinar.

Cum ai ajuns să fii colecționar de artă populară?

Nu mi-am propus să fiu colecționar, s-a întâmplat natural, ca să zic așa. Îmi plăcea să merg la biserică în costum popular și într-o zi mi-am dat seama că aveam prea puține costume, așa că am început să caut în lada bunicii, la vecine, la rude, prieteni. Anii au trecut și am adunat 40 de costume fără să-mi dau seama. Acum am peste 300 de costume populare, toate din zona Năsăudului. Pe lângă ele, am moștenit foarte multe țesături, ceramică, icoane, unelte de la bunicii mei, la care am adăugat considerabil în ultimii ani.

Un alt motiv pentru care am avut mereu o pasiune pentru tot ce ține de tradiție a fost și bunicul meu, cojocar. El a făcut multe dintre pieptarele pe care le port în fotografii.

Ai avut expoziții naționale dar și internaționale. Cum au fost primite peste hotare?

Am avut marele noroc să am posibilitatea de a expune parte din colecție la București, Viena și Roma. A fost o perioadă ireală pentru mine, nu puteam să cred câți oameni iubeau tradițiile noastre și apreciau ceea ce fac eu. M-am simțit minunat și nu exagerez deloc. Atunci am simțit că lumea e frumoasă și deschisă și că tot efortul pe care l-am făcut este apreciat. Am legat prietenii care încă durează și chiar anul trecut am fost invitată din nou la Roma de o dragă prietenă, Luciana Ludușan, în cadrul unui eveniment organizat de Liga Studenților Români în străinătate. Nu știu dacă pot descrie primirea ce mi-a fost făcută de fiecare dată când am avut o expoziție. Cu siguranță a fost dragoste din partea tuturor, dar mai mult decât atât, era o atmosferă de întoarcere acasă, ca și cum le-aș fi adus înapoi un membru drag al familiei, demult pierdut.

De ce crezi că omul din zona rurală s-a îndepărtat de tradiția costumului popular? Înainte, duminica era ziua în care toate aceste veșminte frumoase puteau fi admirate la biserică și alte activități în grup. Erau parte din viața lor.

Cu toate că acum este foarte trendy să iubești costumul popular și să îl îmbraci, mai sunt foarte mulți oameni, mai ales de la țară, care se rușinează de ceea ce sunt. Sunt convinsă că acesta e unul din motivele pentru care vedem atât de rar costume populare purtate la sat. A fi țăran era o povară și nu e de mirare că la prima șansă, marea majoritate a celor de la țară au căutat să-și schimbe imaginea în ceea ce ei considerau a fi superior: omul de oraș. Am fost numită „țărancă” de câteva ori, când am început să postez online fotografii îmbrăcată în costum popular, mi s-a spus că sunt „înapoiată” și că nu fac altceva decât să arăt lumii că sunt o provincială limitată. Atitudinea aceasta de superioritate a omului urban față de țăran nu este nici pe departe nouă. Bunicii mei îmi spuneau mereu să învăț bine, să „mă fac doamnă”. Se considerau proști, inferiori. Succesul colecției și al fotografiilor mele a fost un adevărat șoc pentru ei, la început nu au crezut că cineva tocmai de la București sau de la Roma ar putea dori să vadă pe viu hainele făcute de ei și chiar să organizeze o expoziție.

Tot vorbesc de costumul popular, dar este o mare diferență între costumul popular și hainele tradiționale. Bunica mea mă întreba așa: „Draga mamii, să-mi iau rochie sau să mă îmbrac?” O rochie era pentru ea doar o rochie, comodă, dar parcă străină. În schimb, hainele în care crescuse, hainele țărănești, acelea erau adevărata ÎMBRĂCĂMINTE. Haina tradițională era haina de zi cu zi, de mers la biserică sau la târg, la spălat haine la rău sau la cules de cartofi, de mers la nuntă, la botez, la înmormântare. Era haina cu care țăranul se înfățișa în lume, dar și ultimul veșmânt în care se arată în fața lui Dumnezeu.

Când a murit, pe bunica mea am îmbrăcat-o așa cum și-a dorit, în haine țărănești, pregătite anume pentru călătoria în veșnicie. Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă un ritual. Deși citisem despre multe ritualuri, nimic nu se poate compara cu – aș vrea să spun realitatea, dar mai degrabă s-ar potrivi alt cuvânt: hyper-realitatea momentului ritualic trăit. Cămașa tradițională, tot veșmântul pe care țăranul l-a creat și purtat din vremuri imemoriale, are o greutate emoțională imensă. Nu pot descrie în cuvinte ce am simțit atunci. Nu se poate descrie ce simți când pregătești corpul iubit al unei mame (căci pentru mine bunica mea, mama Floare, a fost o adevărată mamă) pentru odihna veșnică, într-un ritual ce probabil a rămas neschimbat din negura vremurilor. Nu am simțit timpul, secundele, ci o realitate atemporală, în care prezența ei nevăzută, textura cămășii, a pânzei țesute chiar de ea, cusătura cu cruciulițe și boboci  – simboluri ale vieții veșnice, culoarea roșie a zadiilor, toate au creat o atmosferă de sfințenie și iubire, care este un balsam acum, în perioada când încă nu m-am obișnuit cu absența ei.

Încetul cu încetul, „hainele țărănești”, gândite piesă cu piesă să poată fi asociate și asortate în diverse modele și combinații, au fost înlocuite de hainele moderne, mai comode. Așa a apărut „costumul popular”, care nu mai este „haina” purtată zi de zi, ci costum, de multe ori gândit ca o ținută completă, perfect asortată coloristic și care nu poate fi modificată, purtat doar la serbări și evenimente, de plăcere sau din obligație. Dacă haina țărănească era o adevărată carte de identitate, cu simboluri, coduri de culoare și semnificații o mie, costumul popular este mai degrabă fashion statement decât templu la purtător. Eu n-aș spune că prefer unul sau altul, le iubesc pe amândouă, fiindcă fiecare are istoria și semnificația lui și n-ar fi drept să spun că unul este superior sau inferior celuilalt.

Ești pasionată și de fotografie. Cum ai ajuns să îmbini arta fotografică cu arta populară?

Pasiunea mea pentru fotografie este o continuare fericită a pasiunii pentru tradițiile locale, însă trebuie să recunosc un lucru: nu a fost ideea mea să combin fotografia și costumul popular. Meritul este al mamei mele, care m-a încurajat (cicălit J) să încep o serie de autoportrete în costum popular. Fotografiile au avut atâta succes încât seria continuă și astăzi, deși au trecut 7 ani de când am început-o. Fotografia a fost cea care m-a determinat să caut, să studiez, să adun cât mai multe piese de port popular, pe care nu credeam că o să le mai pot găsi. Mama, bunica, mătușile mele îmi povesteau mereu cât de frumoasă era lumea tinereții lor, cât de colorate erau costumele, ce modele extraordinare existau, și toate mi se păreau desprinse din basme. Poate de aceea fotografiile mele au un iz de basm, căci așa am văzut mereu hainele tradiționale, veșminte de poveste, în care s-ar fi îmbrăcat chiar și zânele. 

Există și Silvia cea mică care deja îmbracă și ea costume populare. 😊 Ți-ai propus ca ea să ducă mai departe colecția începută de tine?

Deși colecția am început-o fără un scop anume în minte, azi o privesc ca pe o moștenire pe care o las fiicei mele. Silvia cea mică are aproape 3 ani, dar deja îi place să se îmbrace în costum popular. Mi-ar plăcea să continue colecția, dar ca părinte, nu vreau să pun poveri, cât ar fi ele de mici, în spatele copilului meu. Dacă îi va plăcea și va dori, colecția oricum îi aparține. Însă nu este o obligație. Aș vrea să fie pentru ea această colecție ceea ce este și pentru mine: o îmbrățișare peste timp, care să o mângâie atunci când va avea nevoie.

Povestește-ne despre o tradiție dragă ție din Bistrița-Năsăud de care te îngrijești să nu dispară, fiind parte din viața ta.

Este foarte trist, dar vechea lumea a țăranului dispare cu fiecare zi. E foarte greu să păstrezi tradiții azi, și mai ales unele care să oglindească viața reală, omul real de demult. Eu încerc să păstrez viu limbajul, accentul bunicilor mei. Nu reușesc întocmai, dar mă străduiesc. Limbajul este ceva extraordinar, imaterial dar viu și atât de efemer. Când vorbesc „ca acasă”, mă simt mai aproape de cei dragi pe care i-am pierdut.

Pare paradoxal, dar reînvierea spațiului rural cred că vine de unde i-a plecat sfârșitul, de la oraș. Avem nevoie de omul de oraș, să se întoarcă acasă, la sat, și cred că omul de oraș are mare nevoie de liniștea, greutatea și satisfacția vieții de la țară. Și de sfințenia ei.

Cum ți s-a schimbat viața de când a început pandemia?

Fiindcă locuiesc la țară, viața mea nu s-a schimbat radical în ultima vreme, deși izolarea și îndepărtarea de ceilalți își spun cuvântul. Mi-e dor să stau de vorbă cu bătrânii din sat, dar nu vreau să-i pun în pericol. E un mare, mare noroc să locuiești la țară, la curte, în perioada aceasta. Rămâi mai sănătos, și la minte, și la trup.

La final de pandemie, cum crezi că vom fi?

Sunt convinsă că viața noastră se va schimba, vom fi mai precauți, dar și mai nesăbuiți, după ce va trece pericolul. Țăranii aveau o vorbă: „ca și câinele scăpat din lanț”. Probabil așa vom fi și noi. 😊

Author: reimagine