Ținutul de Nicăieri, 5

Întâlnirea

Noaptea se așternu pe nevăzute și învăluită de stele și sub ochiul vigilent al lunii pline deschise cartea cu povești …nu prea înțelegea împărăteasa noastră cum a rămas peste noapte fără împărăție dar se hotărî să caute sfatul celei care o adusese pe lume. Cu un nou suflu îmbrăcă hainele slujnicei și purcese pe cărarea care ducea spre coliba mamei Elena… o cheamă ca pe mine mai trecu prin mintea ei înainte ca pleoapele să se închidă…

În noaptea aceea Elena avu un vis foarte ciudat. Era în sala de ședințe împreună cu Robert și analizau planul de investiții pentru următoarea perioadă însă ea nu se putea concentra. Cu privirea fixată asupra specificațiilor tehnice ale proiectului auzea în surdină o vioară. O intriga această muzică. Oare cine dăduse atat de tare volumul? <Elena, mă asculți?>, întrebă Robert puțin iritat. <Da, da…>, răspunse ea. <Pot trimite oamenii pe teren?>. După ce îi semnă ordinele de deplasare și aprobarea bugetară Elena rămase singură la masa de mahon cu intenția clară de a studia rapoartele de vânzări și ultimele forecast-uri. Deschise primul dosar și dintr-o dată cifrele începură să zboare în jurul ei ca niște biete musculițe de oțet. Încercă să le prindă, să le aducă la locul lor în rândurile rămase goale pe hârtie însă pe măsură ce agitația ei creștea sunetul viorii devenea mai ascuțit, mai trist, mai dureros iar cifrele se încăpățânau să se rotească haotic în toată camera.

S-a trezit cu melodia răsunându-i în urechi și cu senzația a mii de pișcături pe tot corpul. Ce vis, gândi ea.

După prima întâlnire cu cafeaua de dimineață și înarmată cu energia liniștii la micul dejun se porni înspre Birou, înspre o nouă zi. Acordurile viorii scădeau în intensitate pe măsură ce numărul de oameni și mașini se înmulțea în trafic însă le simțea atât de aproape încât mai mai să treacă pe semnalul roșu al semaforului. Trasă parcă de un fir invizibil de mătase se trezi la ieșirea din oraș, în capătul opus față de destinația inițială, Biroul..

Clipind din ochi și cu o stare de neliniște crescută încercă să își aducă aminte în ce zi este. 11:11 arăta ceasul de pe bordul mașinii. Ce caut eu aici, ce caut eu aici… repeta gândul. Dintr-o dată cerul se acoperi de nori grei și lumina deveni gri… Continuă să mergi, se auzea o reclamă la radio. A apăsat pedala de accelerație și învelită parcă într-un glob de sticlă a continuat să șofeze spre o destinație necunoscută dar atât de clară încât nu exista alternativă. Trebuie să ajung își repeta ea ignorând complet peisajul înconjurător. Satele, localitățile, copacii, mașinile se derulau prin geamurile laterale cu viteza luminii asemenea unui film mut pe fast forward. Închise telefonul care zbârnâia pentru a își face simțită prezența de o bună bucată de timp și rămase suspendată în clipa de atunci, către acolo.

Am ajuns, mai apucă gândul să rostească în scrâșnetul anvelopei explodate și în sunetul fibrei de sticlă ce întâlnea stejarul. Când a deschis ochii Elena era întinsă pe iarbă dar nu putea distinge decât umbre și vagi zumzete ce păreau a fi cuvinte umane. A simțit cum cineva sau ceva o ajuta să se ridice, a recunoscut de undeva din vise o siluetă și în ea au început să alerge frica și bucuria revederii… Era mai mult decât o revedere, era o primă întâlnire de demult ce avea să îi schimbe cursul vieții. Doar că ea nu știa încă…

<Eu sunt Paul și ai avut un accident….>, mai auzi înainte să se cufunde într-o beznă fără de sfârșit și început.

Va urma

de Monica Măgureanu

Author: reimagine