Ținutul de Nicăieri, 6

Cafeaua

Am ajuns, mai apucă gândul să rostească în scrâșnetul anvelopei explodate și în sunetul fibrei de sticlă ce întâlnea stejarul. Când a deschis ochii Elena era întinsă pe iarbă dar nu putea distinge decât umbre și vagi zumzete ce păreau a fi cuvinte umane. A simțit cum cineva sau ceva o ajută să se ridice, a recunoscut de undeva din vise o siluetă și în ea au început să alerge frica și bucuria revederii… Era mai mult decât o revedere, era o primă întâlnire de demult ce avea să îi schimbe cursul vieții. Doar că ea nu știa încă….

<Eu sunt Paul și ai avut un accident….>, mai auzi înainte să se cufunde într-o beznă fără de sfârșit și început

Chihlimbar, pod, tiară, doamnă cu văl, carte cu pagini albe, albastru azur, durere scurtă, Timpul, prietenul Timpul…. aaaah și vântul, cum de l-a putut uita cu așa ușurință. El îi știa toate secretele… Sala de ședințe, rapoarte, vânzari, ROI, ROA, board meeting, cafea cu tril de privighetoare, scorțișoară, bunică, vioara întâi, frunze, împărăteasă fără împărăție, sticlă, multă sticlă….Toate se învârteau ca o tornadă în capul fetei care încerca să își croiască drum spre realitatea care parcă îi lăsase tatuaje pe tot corpul. Și totuși Eu cine sunt? Cum mă cheamă?… Cu un efort de Sisif, cel puțin așa i se păru ei, deschise ochii cu gândul că a avut un coșmar cum de mult nu mai întâlnise. Oare era tot vis? În loc de imaginea familiară a servantei din stejar masiv pe care insistase să o aduca tocmai din Franța, de la târgul de vechituri la care poposise să respire puțin în timpul cycle meeting-ului, zări ca prin ceață o policioară de lemn de pe care îi zâmbeau cu bujori în obraji cele mai bogate mușcate pe care își aducea aminte să le fi văzut vreodată.

Se ridică ușor în capul oaselor, nedumerită, și încercă să dea la o parte cearceafurile de bumbac în care aproape sigur își petrecuse noaptea. Tot corpul se împotrivea mișcării cu infinite puncte de durere însă Elena era perseverentă. Mai întâi o mână, apoi un picior, apoi cealaltă mână….

<Te-ai trezit în sfârșit! Ușor, ușor vin acum să te ajut>, auzi de undeva o voce puțin aspră dar plină de căldură.

Simți cum două mâini puternice o ridică de parcă ar fi fost o păpușă și ridicând privirea întâlni doi ochi căprui.

<Cine ești?>, întrebă ea curioasă deși sentimentul familiarității revenise. Oare de unde îl știu pe omul acesta, ce caut aici se întreba ea răscolind asocieri de nume și chipuri în mintea deja obosită de la efortul depus.

<Nu îți mai aduci aminte? Sunt Paul. Ești la mine acasă de 3 zile de când ai avut accidentul. Ai spus foarte vehement că refuzi să mergi la spital așa că nu te puteam lăsa acolo, între copaci….>

<Accident, ce accident?…> și brusc îi apăru în față imaginea cioburilor, copacului <Îmi aduc aminte>, șopti ea. <Trebuie să mă așez…>.

Îl studia cu o curiozitate peste medie pe acest bărbat care părea o mixtură ciudată de nou și vechi, părul de un șaten culoarea alunelor sălbatice încadra un chip de copil dar cu o hotărâre cum rar mai văzuse. Camașa de in lăsa să se vadă la baza gâtului o mică adâncitură care vibra precum apele unui lac în bătaia vântului de vară…. Scuturând ușor din cap, până și asta o duru destul ca să rămână nemișcată pentru moment, își zise că este poate curiozitatea ei pentru care era renumită. Totuși, acolo undeva, sentimentul de a îl îmbrațișa ca pe un vechi și bun prieten, poate mai mult decât prieten, rămase suspendat.

<Crezi ca aș putea bea o cafea?> întreba ea cu o privire jucăușă. <Trebuie să ajung înapoi la birou. Nu am mai lipsit de ani buni 3 zile fără nici un semn. Sigur am o grămadă de treabă>…

<Cafea…> zâmbi el <… este pregătita, la ibric, 4 lingurițe proaspăt măcinate, și fără zahăr….> și începu să râdă …<Știi, este al doilea lucru pe care l-ai spus extrem de hotărât..>. <Și oricum astăzi este sâmbătă așa că nu cred că e cineva la birou>, mai adaugă el pe un ton complice.

A ajutat-o să se ridice și a dus-o afară…. Eu știu locul ăsta, gândea ea, inspirând aerul proaspat al pădurii, mirosul de fân proaspăt cosit, atingând firele de iarbă care îmbrăcau treptele terasei de lemn și îmbrățișând cu privirea o căsuță ruptă din basmele ei de copil.

Au băut cafeaua acompaniați de cântecul păsărilor ce păreau că își dăduseră întâlnire acolo, în liniște, afundați în gânduri dar împreună. Nu simțea nevoia să îl întrebe nimic, părea că deja are toate răspunsurile și dacă tot era sâmbătă se putea bucura de timp…. O să plec după ce termin cafeaua, gândi ea…

Va urma

de Monica Măgureanu

Author: reimagine