Ținutul de Nicăieri, 7

Realitatea

A ajutat-o să se ridice și a dus-o afară…. Eu știu locul ăsta, gândea ea, inspirând aerul proaspat al pădurii, mirosul de fân proaspăt cosit, atingând firele de iarbă care îmbrăcau treptele terasei de lemn și îmbrățișând cu privirea o căsuță ruptă din basmele ei de copil.

Au băut cafeaua acompaniați de cântecul păsărilor ce păreau că își dăduseră întâlnire acolo, în liniște, afundați în gânduri dar împreună. Nu simțea nevoia să îl întrebe nimic, părea că deja are toate răspunsurile și dacă tot era sâmbătă se putea bucura de timp…. O să plec după ce termin cafeaua, gândi ea…

A închis ochii pentru câteva clipe și a savurat liniștea… Niciun gând nu cutreiera pe autostradă, decât zumzetul albinelor, trilurile păsărilor și adierile vântului printre frunzele ieșite la soare. Era atât de multă familiaritate încât la un moment dat tresări speriată…

<Am să plec acum> îi spuse încercând să ascundă neliniștea familiarității ce o cuprinsese. <Putem chema un taxi?> întrebă ea protocolar.

Paul izbucni în râs, sau râsul izbucni în Paul, mai bine zis…. <Un taxi… Sigur, putem chema pe cine ne dorim noi, asta nu înseamnă că va și veni…> Văzându-i privirea nedumerită și o oarecare panică instalându-se sub genele-i mătăsoase, adaugă, poate puțin cam repede, <Stai liniștită, te duc eu în oraș… și termină cafeaua… ești aici de trei zile deci mai poți să poposești un pic>, încheie făcând complice un semn șăgalnic cu ochiul.

Regăsindu-și stăpânirea de sine fata începu o conversație, se pricepea la asta doar.

<Și tu stai aici? Sau… Sau cum?>

< Da, acum stau aici…> răspunse el zâmbind cu seriozitate

<Și ce faci? Adică vreau să spun cu ce te ocupi mai exact.>

<Vorbesc cu Timpul.>

De data asta râsul puse stăpânire pe Elena…

<Vorbești cu Timpul?… Păi și eu fac asta în fiecare zi dar mai și muncesc… Tu, ce muncești?>

<Asta muncesc… Încerc să mă înțeleg cu timpul>, răspunse el foarte serios.

Mai bine mă opresc cu întrebările, gândi ea, cine știe ce secrete sunt aici. OK, a avut grijă de mine dar… realitatea este că nu îl cunosc. Am să beau cafeaua și am să mă întorc la realitatea mea… Și plus ce e nebunia asta cu Timpul…

De undeva din ungherele ascunse ale sinelui însă se formau imagini ale unui vis în care ea vorbea cu timpul…

<Să mergem>, spuse ea grabit și îndreptându-se spre ceea ce i se părea a fi o poartă…

În liniște Paul îi făcu semn să aștepte, dispăru în spatele casei și în câteva minute se auzi motorul mașinii…

<Să mergem, dar…>

Au plecat pe drumul ce părea rupt din basmele ei de copil, fără să se uite unul spre altul, dar respirând fiecare păreri de rău, cuvinte nespuse poate…

A lăsat-o în fața blocului unde locuia și fără să spună un cuvânt a salutat politicos cu un gest și… a plecat…

<Nici măcar nu am reținut drumul până aici…> mai gândi ea înainte să deschidă ușa către realitatea din care pentru 3 zile se pare că fusese absentă…

Va urma

de Monica Măgureanu

Author: reimagine