Povești?! Păi noi avem timp de așa ceva astăzi? Poate doar să le citim atunci când cei mici o cer și asta dacă nu apelăm la tehnologia modernă și dăm un play pe youtube.
Ei bine ne spunem povești, conștient sau nu, doar că nu le mai numim așa. De obicei povestea de adult începe cu Eu cred… Poate că povestea noastră este o convingere despre viață, despre iubire, despre relații, o convingere cel mai probabil înrădăcinată în primii ani de viață, ceea ce unii autori, cum sunt și Jaques Salome și Sylvie Galland, numesc mitologie personală. Aceste convingeri sau povești pe care ni le spunem uneori acționează ca un blocaj în relațiile noastre de zi cu zi. A lucra conștient înspre identificarea propriilor noastre convingeri, înțelegerea și integrarea lor, poate fi o sursă de depășire a ceea ce credeam că reprezintă limitele noastre.
Reacțiile noastre la fapte, întâmplări, la spuse și nespuse sunt mai degrabă legate de interpretarea pe care noi o dăm acestora decât de situațiile în sine. Și aici intră poveștile în acțiune. Fie ele convingeri reactive, așa cum le numesc J. Salome și S. Galland, născute din nevoile noastre afective, fie imaginarul nostru, modul în care ne poziționăm în lume, ceea ce Jung numea persona, dar care poate fi foarte diferit de modul în care ne percep ceilalți, sau convingerile legate de dreptate sau nedreptate, interpretările noastre dau naștere poveștii funcție de care ne alegem cuvintele, faptele și acțiunile.
Georges Colleuil introduce în cadrul metodei Referențialului Arhetipurilor Personale ideea de interdicții, conștiente sau inconștiente, care acționează și surprind tendința uneori limitativă a convingerilor noastre. Și ce stă în spatele unei interdicții? O teamă… Teama de a fi rănit, de a eșua, de a dezamăgi, de a fi judecat sau de a fi abandonat, ca să numim doar câteva, poate genera convingerea că dacă ne vom interzice acel comportament (conștient), dacă vom evita acele situații sau evenimente, vom fi protejați.
Uneori interdicțiile se construiesc în primii ani de viață, programe parentale inconștiente, și ajung să modeleze întreaga personalitate a individului.
“Vei fi medic, precum mama, bunica și străbunica ta…“ Ei bine, dacă persoana dorește să fie medic suntem într-o poveste cu final fericit. Ce se întâmplă însă atunci când individul simte chemarea artistului…”eu vreau să fiu actor, să joc pe scenă…” Aici depinde ce convingeri s-au creat plecând de la ceea ce părinții, cu bune intenții, i-au transmis persoanei în cauză. Dacă individul și-a creat convingerea că doar respectând planul părinților va primi recunoașterea și afectivitatea de care are nevoie, va simți profund acest decalaj între proiectul parental și cel personal. Poate se va revolta, poate va da la facultatea de medicină dar va abandona studiile sau poate va deveni un medic de succes și va ajunge să lucreze sentimentul profund de gol, absență și lipsă cu care se va întâlni într-o zi de vară după ce a încheiat un transplant de cord complicat.
Primul pas spre a lucra în mod conștient la dezvoltarea individuală, la depășirea convingerilor limitative, la escaladarea interdicțiilor și transformarea lor în oportunități este acceptarea faptului că acestea există. Apoi, cu blândețe față de propria noastră persoană, ghidați de intuiția noastră sau de o persoană abilitată, putem rescrie conștient povestea întâlnirii noastre cu noi înșine.
“În umbra propriei persoane se petrec cele mai minunate întâlniri.” (J. Salome & S. Galland)
Un exercițiu de imaginație – vă propun să vă dați întâlnire cu voi înșivă, și poate, dacă vă simți inspirați, să scrieți ce v-ați întreba la prima voastră întâlnire. Reveniți după câteva zile și răspundeți la întrebări, în liniște, fără presiunea timpului și reflectați:
- Cine a răspuns? Voi? Părinții? Partenerul sau Partenera? Colegul sau Superiorul Ierarhic?
- Și dacă nu ați avea nici o restricție, nici o constrângere materială, emoțională sau de orice fel, dacă răspunsurile sunt anonime… ce v-ați răspunde cu adevărat?
