A fost odată ca astăzi o fată care trăia în tărâmul de Nicăieri. În Nicăieri timpul nu se scurgea după sistemele de măsură cunoscute în lumea oamenilor și asta pentru că în Nicăieri puteai vorbi cu el, cu timpul adică.
De obicei îl găseai la rădăcinile paltinului de aur care își întindea ramurile încărcate de povești și vorbe de vânt la hotarul dintre Nicăieri și lumea umană. Locuitorii de Nicăieri nu își mai aduceau aminte de când paltinul era acolo, din totdeauna devenise o bună estimare pentru începuturi. Până și locuitorii acestei lumi nu își aduceau aminte de început, ei erau… altfel stau lucrurile cu fata noastră. Ea își aducea aminte de început și, deși vagi, amintirile despre o altă lume îi apăreau în vise… La început se temea îngrozitor de umbrele care dansau la lumina făcliilor de jad, de pânzele ce se țeseau țn jurul ei atunci când adormea pe malul mării de Vise, pe nisipul de argint care îi pregătea vestimentele de călătorie și sub ochiul de cleștar al Mamei de Nicăieri.
După o vreme abia aștepta călătoria de pe plaja de argint pentru că un nou sentiment înlocuise teama. Era atât de curioasă încât povestindu-i vântului, era cel mai bun prieten al ei doar, acesta aproape că provocă o tornadă. Era intrigată de o siluetă care apărea indiferent de dans, indiferent de călătorie. Uneori era atât de aproape încât aproape că se confuda cu ea, alteori îi simțea prezența în cea mai mică adiere a prietenului ei cel mai bun dar, cel mai mult și mai mult, adora când apărea focul… întâi se furișa conturul siluetei care purta o mantie de foc… ea, speriată, încerca să se ascundă dar de fiecare dată o găsea și, mereu, mereu, o învăluia cu flăcările până când nu mai rămânea decât cenușa, o cenușă atât de vie încât până și ochiul de cleștar ce o veghea se înfiora….
„Aș vrea să știu cine e, aș vrea să înțeleg de ce?” îi spuse ea vântului.
Acesta adie zâmbind și îi spuse: ” Ar trebui să vorbești cu Timpul….”
” Unde este Timpul?”, întrebă ea animată de ideea de a ști. „Cum o să înțeleg ce îmi spune?”..
„Îl găsești la rădăcina Paltinului de Aur, vrei să te duc? „, întrebă vântul.
… și uite așa ajunse Ea la hotarul de Nicăieri. Cu inima bătând mai mai să provoace un cutremur și o mișcare seismică a lucrurilor ce erau se apropie de trunchiul arborelui care promitea răspunsuri. O să mă odihnesc puțin gândi ea, nu pot să vorbesc acum cu el, voi încurca toate întrebarile… gândul nu apucă să încheie fraza că iarba o îmbrățișă cu verde mătăsos și simți cum pleoapele se închid ușor.. O să îl întreb mâine, mai apucă să spună înainte să adoarmă…
Va continua
