Frunze

…. O să mă odihnesc puțin gândi ea, nu pot să vorbesc acum cu el, voi încurca toate întrebările… gândul nu apucă să încheie fraza că iarba o îmbrățișă cu verde mătăsos și simți cum pleoapele se închid ușor.. O să îl întreb mâine, mai apucă să spună înainte să adoarmă…

În noaptea aceea a visat pentru prima oară în afara nisipului de argint. Părea totul atât de real și în același timp departe, mai departe decât simțise vreodată în călătoriile ei. În fața ei se întindea un covor de frunze de aramă care la fiecare pas susura de parcă toate viorile din lume se întâlniseră ca să vorbească. Nu se simțea nici măcar o boare de vânt iar cerul era acoperit cu nori în culorile trandafirilor care uitați de vreme au devenit cenușă. S-a oprit și a ascultat. Totul încremenise. Atunci i-a simțit prezența, a simțit cum sângele-i devine lavă și a știut că silueta se apropie. De data aceasta nu a mai închis ochii, nu a mai căutat să se ascundă, a așteptat… dintr-o dată, animate parcă de un torent invizibil, frunzele au început să se înalțe către nori, învăluind-o într-o rochie de viori. Începu să se învârtă cu torentul, să danseze cu silueta invizibilă a cărei mantie de flăcări o mistuia din nou și pentru a câta oară întâia oară…

Cântul privighetorii o făcu să deschidă ochii. Era dimineață și picăturile de rouă se întindeau leneș la soare. Aducându-și aminte de întâlnirea cu Timpul se ridică hotărâtă și îndreptându-și privirea către Paltin îi zâmbi în loc de bună dimineața și îl întrebă cu nerăbdare:

“Am auzit că tu îmi poți spune unde găsesc Timpul? Așa este?”

Vântul se dezmierdă ușor printre frunzele înțeleptului copac însă fata nu primi niciun răspuns. Poate nu m-a auzit, gândi ea, și repetă întrebarea. Din nou niciun răspuns. După câteva încercări care se pare că doar întețeau joaca vântului printre ramuri fata începu să dea ocol trunchiului ce se înalța semeț la piatra de hotar… Dezamăgită, după câteva plimbări și adresări fără răspuns, fata își plecă ochii spre verdele ierbii și atunci a văzut. În palma ei se desenase o frunză de aramă. Oare nu am visat, își spuse ea. Încercă să șteargă desenul uitând de Paltin și de întrebări dar frunza se încăpățâna să devină din ce în ce mai arămie. La un moment dat își pierdu echilibrul și cuprinse cu palmele scoarța asprită de vreme… Ca la un semn toate frunzele au început să coboare spre fata care mută de uimire le urmărea dansul… Era al lor sau visul se întâmpla din nou?…

În momentul în care prima frunză îi atinse palma auzi o șoaptă “ Închide ochii și ai să auzi…” Acționată parcă de un imbold secret fata închise ochii dar atâtea cuvinte zburau în jurul ei încât nu putea să le audă… “ Dans… frunze… în lumea oamenilor… furtună…soare… fir de iarbă…” A renunțat să mai încerce să le înțeleagă și atunci a înțeles. “ Sunt pretutindeni și nicăieri. Orice întrebare ai avea o ai pentru că deja știi răspunsul. Închide ochii și ascultă. Vrei să înțelegi de ce? Urmează o călătorie în care răspunsurile nu sunt cuvinte, în care frunzele sunt sentimente iar ceea ce privești nu este ceea ce vezi. Dacă vrei să pășești pe drum atinge rădăcinile Paltinului cu frunza din palmă. Nu te mai poți întoarce decât atunci când drumul s-a încheiat….”

Fata deschise ochii și fără nicio ezitare atinse rădăcinile ce se ițeau din iarba care îi oferise adăpost în visul nopții. O mireasmă de mosc cuprinse aerul și dintr-o dată totul se evaporă într-un nor de fum… În fața ei se afla un drum pe care nu își amintea să îl fi văzut vreodată… Pământul parcă își croise un mozaic de chihlimbar pe cărarea ce se întindea în fața ei. Cu energia necunoscutului păși hotărâtă și închise ochii.

“Unde sunt?”

“Pe drum”, răspunse Timpul

“Unde merg?”

“Acolo unde drumul duce”

“Cum voi ști că am ajuns?”

“Atunci când vei dansa în acordurile simfoniei ce nu a fost niciodată auzită, atunci când soarele și luna vor împărți cerul iar Paltinul de Aur îți va fi trimis ultima frunză, atunci vei ști”…

Fata deschise ochii puțin nedumerită. În fața ei o creatură de Nicăieri o privea curioasă. Părea a fi un băiat. Cu ochii jucăuși, îmbrăcat în haine ce numai haine nu păreau, învârtind în mână o baghetă de alun părea că ar vrea sa îi arate ceva. La un semn al acestuia în fața lor apăru o masă pe care se aflau câteva monede, o nuia, o cupă și un cuțit…

“Alege”, îi spuse el.

Fata își simțea palma însemnată arzând. Se apropie de nuia însa senzația nu o părăsea, încercă să ia cupa însă durerea aproape că o făcu să se prăbușească. În momentul în care poposi deasupra cuțitului o senzație de gheață începu să calmeze usturimea din palmă. Luă cuțitul iar băiatul dispăru în mod magic… iar piesele de mozaic se puseră în mișcare. Vântul începu să adie și fata păși înainte pe podul de chihlimbar, peste o apă purpurie…

Începuse călătoria spre simfonia ce nu a fost niciodată auzită…

Va continua

de Monica Măgureanu

Abonare Newsletter

Fii la curent cu cele mai noi articole de răsfoit